Vasilie Nikolic
Dezvoltarea cunoașterii

De-ale mele

Pagini web

Motto

Toate hârtiile mele
Le-am cărat cu brațul
Pe un câmp mare,
Le-am semănat solemn
Și le-am arat adânc
Cu plugul.

Să văd ce-o să răsară
Din gândurile acestea,
Din bucurii, din tristețe, din fericire
Iarna, primăvara, vara și toamnă.

Acum mă plimb
Pe câmpul negru,
Cu mâinile la spate,
Mai neliniștit cu fiecare zi.

Nu se poate totuși
Nici o literă să nu fi fost bună !

Precis într-o zi
Câmpul acesta se va umple de flăcări
Și eu voi trece printre ele, solemn,
Încununat ca Neron.

(Marin Sorescu: SOLEMN, 1964)

Atitudini


Interviu realizat de Borko Ilin pentru "NA©A REÈ" în 2003

De unde sorbiți atâta putere de muncă?
Așa ceva au realizat, în afară de mine și majoritatea colegilor din generația mea pentru care munca profesională (și nu numai) a fost o necesitate zilnică, mod de afirmare a personalității și formării caracterului, sentimentul datoriei față de sine, societate și țara în care au crescut. Unii cred că aceste valori sunt învechite și le iau, cinic, în derâdere. Eu, în schimb, cred cu tărie că acestea sunt baza tuturor realizărilor și succeselor. La toate acestea se adaugă pilda pe care mi-au oferit-o Uriașii înfăptuirilor omenești, ale căror lucrări și vieți au constituit o parte din lecturile mele preferate.

Ce principii guvernează munca Dumneavoastră?
Activitatea inovatoare trebuie să se bazeze pe patru concepte lapidare: Să ști, să vrei, să poți, să faci. Dacă se sare peste oricare din aceste trepte - realizarea e compromisă. M-am condus întotdeauna după principiul: "Dacă ceva nu mi-a reușit nu e fiindcă nu se poate ci pentru nu am muncit destul pentru ca să se poată". Munca mi-a fost baza intregii vieți. Oboseala? Păi asta rezolvat-o de mult Nenea Iova Zmaj: "Vei fi mereu vioi/ Vei fi mereu tânăr/ Dacă ți-e odihnă/ Pregătirea pentru muncă". Fără muncă viața ar fi teribil de plicticoasă. Într-unul din numerele săptămânalului Dvs. doamna învățătoare Vera Arsin a spus minunat că noi, Sârbii, vorbim prin fapte. În asta constă mulțumirea și mândria noastră. Să audă cine trebuie! Consider că munca îmi este principala distracție care îmi oferă satisfacții atât intelectuale cât și estetice. Fiecare realizare novatoare înfrumusețează viața de până la ea iar frumusețea este o categorie artistică. Mă consider și ca un (mic) artist tehnico-științific. Cine se mai miră astăzi de munca nemiloasă prin care uriașii Renașterii au realizat operele pe care, de atunci, le admiră omenirea? La întrebarea în ce constă secretul creației Hemingway a răspuns "Nu există nici un secret. Ce secret să existe în pietrele cioplite bizantine? A fost doar o muncă supraomenească".

Ați numit principiile perseverenței și ale voinței. Care sunt dimensiunile morale care nu trebuie încălcate în numele muncii novatoare?
Dacă se consideră munca inovatoare ca o necesitate internă de a se contribui la înfrumusețarea, îmbunătățirea vieții umane, nu pot fi luate în considerare "jertfe omenești" și nici dictonul machiavelic conform căruia "scopul scuză mijloacele" și cu atât mai puțin delimitarea de celelalte aspecte ale vieții. Tot ceea ce realizăm poate fi subsumat conceptului ecologic indian "Este o sarcina cu care ne-au îndatorat urmașii noștri".

Cum trebuie să fie partenerul de viață al celui care e într-atâta consacrat muncii?
Cum trebuie să fie - nu știu - dar știu cum este. Soția mea e plină de voie bună, optimism, are mult simț pentru umor fără de care viața ar fi un chin, dispune și ea de o uriașă putere de muncă pe lângă o pronunțată feminitate, principiile sale morale se aseamănă cu ale mele, nu tolerează răutatea, obrăznicia și necinstea, e mai tolerantă decât mine față de prostia individuală dar ceea ce este mai important nu îmi iubește realizările fiindcă sunt ale mele ci mă iubește pe mine datorită lor. Întreaga mea activitate o interesează, dezbat cu dânsa esența stadiilor de realizare și - cu toate că e arhitectă - se lansează în dezbateri, aproape profesionale, cu persoanele străine în legătură cu munca mea. Are o bunătate nemăsurată și sensibilitate la suferința altuia, e gata să sară oricui în ajutor. Se îngrijește ca întotdeauna să am tot ce îmi trebuie ca să lucrez cu succes. În bucătărie e un adevărat artist. Deoarece îi datorez mult și dânsei pentru reușita realizărilor mele poate că așa și trebuie să fie un partener de viață !

Se poate oare trece peste omenie în numele științei și a progresului?
Dacă știința și progresul nu sunt consacrate oamenilor atunci sunt fără țel. Omenia trebuie să fie conceptul de bază în relațiile interumane. Știința și progresul (cui?) în afara acestor concepte sunt la fel ca și "arta pentru artă", adică fără sens. Ele nu se adresează nimănui. Tot de acolo vor fi și apreciate!

Descoperirile Dvs. au fost experimentate pe copii din Case ale Copilului. Au existat cazuri mortale sau cu consecințe nefaste pentru restul vieții?
Nu, așa ceva nu mi-aș permite mie și nici altcuiva. Dimpotrivă, laptele meu dietetic a salvat viața multor sugari care, datorită diferitelor îmbolnăviri, nu suportau nici măcar laptele matern, motiv pentru care au ajuns în stări grave de distrofie. Toți pediatrii experimentatori au subliniat toleranța absolută a preparatului meu ca și ritmul accelerat de creștere al sugarilor. Orice descoperire pentru care ar fi necesare jertfe omenești, altele decât ale inovatorului însuși, își pierd valoarea etică și ne azvârle în concepte fasciste sau în absolutizarea actuală a criteriului profitului. Este adevărat că, în anul 1956, o clică de conducători corupți (dar politic puternici) de la ICIL Satu Mare, pe care eu îi deranjam în mod evident, a încercat să mă compromită și au turnat în bidonașul cu preparatul meu pregătit pentru Casa Copilului, acid sulfuric, știind că acest lapte (spre deosebire de cel obișnuit) nu se va coagula. Din fericire, o muncitoare, Suciu Ana, căreia preparatul i-a plăcut atât de mult încât îl gusta zilnic, pe furiș, a avut tăria morală să vină la mine în birou și să recunoască totul, spunând că, de această dată, laptele are un gust cu totul imposibil. Desigur, am stabilit imediat prezența acidului sulfuric și am pregătit un preparat nou. Acești neoameni ar fi ucis cu sufletul împăcat cinci copii sugari pentru a mă înlătura. Pentru ei, într-adevăr, "scopul ar fi scuzat mijloacele". Nu am putut să le fac nimica din cauza condițiilor politice. Nu știu unde este astăzi Suciu Ana dar știu că îi datorez viața mea ulterioară. Toți copiii care au fost hrăniți cu acest preparat - și au fost cu sutele, incluzând aici și proprii mei copii - au pășit în fragedă copilărie vii și sănătoși că-ți era mai mare dragul sa-i privești.

Ce s-a întâmplat apoi cu laptele dietetic?
Din păcate această invenție a fost blocată din cauza poziției unuia din experimentatori, șeful de atunci al Secției de pediatrie din Spitalul Clinic Fundeni și membru al comisiei din Ministerul Sănătății pentru aprobarea diferitelor preparate pentru copii, care mi-a spus, între patru ochi: "Nu vă mai chinuiți degeaba să introduceți acest lapte. Preparatul dvs. este excelent dar eu o să-i fac un referat negativ fiindcă sunt interesat în importul produselor NESTLE pentru copii". Punct. Corupția nu are culoare politică !

Poate oare o mare consacrare față de muncă să izoleze omul de la deteriorările ideologice ale timpului, da le decadența morală, socială și politică?
Eu sunt atent la tot ceea ce se întâmplă în lume și în jurul meu. Mă doare fiecare nedreptate, urăsc tirania atât în relațiile interumane cât și în cele internaționale. Fărădelegea nu poate fi justificată prin nici un fel de trucuri diplomatice, fiindcă nu-mi este indiferent în ce lume trăiesc. Admir și sunt mândru de poporul sârb și de toți aceia a căror conștiință nu poate fi cumpărată și care nu se lasă înșelați de o propagandă mincinoasă cu care încearcă să ne manipuleze tiranii lumii. Mi-ați amintit versurile lui Vojislav Ilici: "Tupeul și faptul ridicol / În vâltoarea lor furtunoasă / Din ce in ce inundă malul / Și dărâmă legile slabe / Și eu privesc cu spaimă / Vuietul apei murdare / Ce cară adânc în beznă / Sensul valid și curat". Cred cu fermitate că neamul omenesc va realiza, mai devreme sau mai târziu, că o viață trainică pe Pământ se poate baza numai pe concepte de echitate, pe distribuția dreaptă a bunurilor, obligațiilor și bogățiilor, idei care germinează deja în câteva țări și de care se tem teribil ceilalți.

Ce schimbări a suferit conceptul de muncă în ultimii cincizeci de ani?
Fără îndoială că munca este principala categorie în conceptul de devenire al omului, munca ce are un anumit scop. Această cunoaștere a justificat ca, în decursul vremurilor, munca să devină un cult. Nu pentru ca să începem acum să ne închinăm la ea ca la o zeitate ci datorită capacității ei de a ne menține condiția umană, de ne îndepărta tot mai mult de cea de maimuță. Aici se poate încadra și eficacitatea și viteza care reprezintă progresul în munca de calitate. În fiecare societate, în toate timpurile, munca a fost mai mult sau mai puțin și o marfă. Din cauza actualelor condiții de piață, munca riscă să rămână numai marfă, o marfă fără scop, când celui ce muncește (un adevărat sclav), nu îi pasă în ce scop muncește ci îl interesează doar ca munca lui să fie bine plătită. Asta e valabil pentru primul nivel al muncii, pentru cei care sunt adevărații creatori de valori, nu și pentru cei care sunt vehiculatorii acestor valori și nici pentru cei care, de sus, controlează toate acestea. Paradoxul tuturor timpurilor constă în aceea că întotdeauna au trăit cel mai prost creatorii de valori și cel mai bine cei care au știut să-i folosească.

Ce a rămas din industria românească?
România a încercat deplin starea de colonialism în care au adus-o acele puteri care vor să o transforme într-o piață multilaterală, fără concurență internă. În primul rând a trebuit să fie distrusă cercetarea autohtonă pentru că ea generează tehnologie modernă. Dacă nu o avem trebuie să o cumpărăm, nu-i așa? De la cine? Păi de la aceia care ne momesc și angajează cercetătorii talentați, care mor de foame la noi pentru ca acolo să elaboreze tehnologiile care să ne fie vândute, apoi, nouă. În al doilea rând industria noastră s-a mai învechit întrucâtva. Peste tot în lume modernizarea industriei se face din mers, prin transformarea vechilor uzine, nimeni nicăieri nu le vinde pe câte un leu, dolar sau marcă. Industriașii conștienți din România au sesizat la timp pericolul și se opun cu toate forțele acestor tendințe, înființează fabrici noi, politicienii progresiști luptă să legifereze autoapărarea economiei noastre, toate acestea intr-o luptă inegală cu forțele corupției care ar vinde totul. Noi simțim asta pe pielea noastră. Viața e tot mai scumpă nu numai din motive obiective ci și datorită directivelor străine care se străduiesc să ne supună regulilor coloniale: Prețurile ca la ei iar câștigurile ca la noi.

Ați trăit și ați muncit în întreaga perioadă comunistă. Ați fost expus vreodată unor presiuni?
Da, am fost. În primul rând datorită originii mele. Tatăl meu, dr. Spasoie Nikoliæ, a fost vicar episcopesc în Timișoara, până la căsătoria sa cu mama mea, Ecaterina Perin. Aici el a ținut locul episcopului dr. Georgije Letiæ care a trăit în Jugoslavia. Apoi a cumpărat o moșie în Gherman (lângă Dejan) unde ne-a ajuns comunismul. Ca student, în București, timp de un an de zile nu am avut nici cămin nici cantină, niciodată nu am suferit atâta de foame ca în acest prim an de studenție. Ulterior am desfășurat o activitate prodigioasă atât profesională cât și culturală încât am căpătat de toate. În diferite locuri de muncă, mai ales până în 1957, am fost mereu o persoană suspectă, fie ca titoist (?), fie ca fiu de popă sau de chiabur. De pildă, când am fost inginer șef la ICIL Satu Mare, timp de aproape doi ani mi s-a refuzat viza de acces în zona de frontieră a raioanelor Sighet și Vișeu, unde au existat fabrici de care eu răspundeam, iar când se ținea câte o ședință la comitetul raional cu conducătorii de unități, toți aveau dreptul să stea jos numai eu a trebuit să rabd în picioare ședința stupidă. Când a trebuit să fie prezentat CONTIFLUXUL meu, care a rezolvat o temă importantă din programul CAER, la sesiunea din Bulgaria nu m-au trimis pe mine ci altă persoană căreia a trebuit să-i explic îndelung cum lucrează instalația de care nu avea habar. După afirmarea mea atât pe plan profesional cât și în domeniul cultural (La ICIL Vatra Dornei am organizat o activitate culturală cu manifestări multiple, am creat un cor cu care, în decurs de doi ani, am ajuns în finala pe țară la București), de trei ori mi s-a propus să devin membru de partid, ceea ce am refuzat de fiecare dată. Îmi aduc aminte că, ultima dată, în București (1966) am adus ca explicație a refuzului următoarele: "Eu sunt sârb, spun ceea ce gândesc și fac ceea ce spun. După câte cunosc, această atitudine nu corespunde statutului de membru de partid". Interlocutorul meu, altfel un minunat director al ICIL București, a rămas consternat apoi mi-a spus că trebuie să inventeze altceva fiindcă nu poate transmite motivele mele. În anii șaptezeci mi-au zis să mă înscriu la doctorat dar asta a fost imposibil fiindcă era necesară aprobarea comitetului raional de partid care dădea aprobări numai la membri de partid. "Nu face nimic, mi-am zis, mai bine să se mire lumea de ce nu sunt doctor decât de ce sunt" cum a spus-o spiritual odată Sartre. După revoluție m-au menținut cu greu în posturi de conducere (unde le-am fost necesar) fiindcă birocrația nu putea înghiți faptul că nu sunt doctor. Și astăzi am titlul de cercetător științific gradul I care corespunde titlului de profesor universitar și nu am doctorat. În treacăt fie spus, au fost destui doctoranzi pe care i-am îndrumat și ajutat să obțină titlul de doctor.

După dumneavoastră care sunt neajunsurile actualității?
În opoziție cu valorile noastre tradiționale ni se impun unele noi. Unele sună chiar bine și ar fi cu totul acceptabile dacă noi n-am ști că în spatele lor se ascund ipocrizia, lăcomia, tendința de dominare etc. Se pare că ar trebui să se elaboreze o nouă poziție care să stabilească, pe plan filozofic, însemnătatea diferitelor valori pentru omenire. Și pentru ce trebuie astăzi să ne debarasăm de acele valori care s-au selecționat și impus prin forța moralei și a eticii pentru a forma spiritul în care a fost crescută societatea de până acum?

Cum influențează hrana conservată modernă dezvoltarea organismului uman?
Se spune că omul este ceea ce mănâncă. Organismul omenesc are o mare putere de adaptare la diferite feluri de mâncare. Important este ca nici-o hrană să nu devină exclusivă fiindcă asta e un extremism pe care organismul nu-l suportă. Poate sună ciudat dar sistemul nervos central e responsabil și pentru modul în care vom rezista revoluționării alimentației. Iar aici intervine stresul care perturbă tocmai sistemul nervos central. Majoritatea îmbolnăvirilor depinde, din ce in ce mai mult, de bombardamentul informațional al sistemului nervos, de tot mai marele stres. Alimentația modernă nu se poate concepe fără conservanți, emulgatori, coloranți, arome etc. Organizația Mondială a Sănătății micșorează mereu listele aditivilor permiși și propune altele, de origine naturală. E necesară o anumită vigilență în judecarea cutărei sau cutărei poziții față de principiile alimentației, pentru a se putea deosebi punctele de vedere științifice de cele comerciale fiindcă și pe acestea din urmă le promulgă tot așa zisele personalități științifice. Din păcate, omul nu se poate baza numai pe oficialități ci trebuie și singur să cunoască conceptele principale de alimentație și acest lucru, după părerea mea, ar fi una din sarcinile societății civile, a diferitelor organizații sociale pentru o cultură a alimentației care, la noi, se află la cel mai scăzut nivel.

Ce fel de hrană vom consuma în viitor, sub raportul calității și sănătății?
Hrana noastră viitoare va depinde de cum vom reuși să rezolvăm problemele din punctul precedent. A doua parte a secolului trecut a arătat că generațiile au câștigat în înălțime dar au pierdut în rezistență. Iar acest lucru denotă și o alimentație necorespunzătoare.

Considerați că generațiile următoare vor valorifica pe criterii reale realizările Dumneavoastră și însuși modul Dumneavoastră de viață sau multe din acestea se vor relativiza?
Nimeni nu e prooroc la el acasă. Unele din realizările mele au fost contestate (și încă cum!) și până acuma. Așa sunt unii oameni: le vine greu să recunoască diferențele de valoare în comparație cu omul lângă care trăiesc. Din contra, de când am elaborat tehnologia de epurare a apelor foarte poluate de la fabricarea uleiului de măsline, o problemă cu care se confruntă de mulți ani universitățile mediteraneene (Italia, Spania, Grecia), specialiștii americani și japonezi, am fost invitat deja de două ori (în decurs de 6 luni) în Italia ca să le-o demonstrez cu succes. E greu de descris cum am fost primit acolo. M-au ținut ca în palmă și mă vor chema din nou. A fost amuzant de privit cum, specialiștii de acolo, profesori și cercetători științifici, notau cu grijă fiecare cuvânt al meu. Și aici mi se recunoaște capacitatea dar fiecare trage în partea lui și e greu de progresat. Birocrația și corupția sunt uriașe. Toți îmi spun: "Dacă ai trăi în altă țară tu ai fi cu siguranță multimilionar". Da, dar eu sunt aici, voi rămâne aici fiindcă sunt loial țării în care am crescut și fiindcă îi datorez acestui popor tot ceea ce pot da. Ca o mică picanterie științifică Vă pot spune că, acum vreo zece ani, am descoperit o mică eroare în demonstrația lui Einstein privind echivalența dintre masă și energie, eroare care are consecințe uriașe asupra cantității de energie pe care o degajă bombele atomice (e mult mai mare decât cea presupusă). Încă nimeni nu a dovedit că nu aș avea dreptate dar de acest lucru nici nu îmi pasă, sunt fericit că am descoperit ceva nou în fizică. Și, firește, nici-o putere atomică nu are interesul să accepte așa ceva, și așa sunt condamnate de către opinia publică. Poate am să rămân în viitor numai cu această realizare. Cine știe? Ce va fi când eu nu voi mai fi? Vor fi mulți alții, mai buni decât mine, lumea merge înainte și nu se va lăsa distrusă de excrescențele sale negative. Hai să stabilim data viitorului interviu peste o sută de ani și o să vedem atunci!

Interviu realizat de Borko Ilin pentru "NA©A REÈ" în 2003

Copyright © Vasilie Nikolic. Toate drepturile rezervate. Realizat de ARKAD DATA SRL